A fost ca și cum am stat la o cafea cu o cunoștință veche, după un timp îndelungat.
"Spre Far" este o carte diferită de ceea ce am citit până acum, însă mi-a fost ușor să înțeleg chiar și cele mai complicate părți, având în vedere că mi-au trecut prin mâini cărți ca "Solenoid" și "Muntele Vrăjit".
În primul rând, mi-a plăcut cum în primul capitol - intitulat "La Fereastră"- timpul se dilată și e ca și cum o zi durează o veșnicie, iar în al doilea anii zboară repede precum clipele și totul este schimbat: copiii cresc, iar casa este părăsită.
Între inceput și sfârșit există o simetrie dată de dilatarea temporală, însă atmosfera diferă radical: în primul capitol suntem într-o casă plina care, pe parcurs, este părăsită și spre sfârșit se întorc numai o parte dintre vechii locatari. Probabil datorită fantomelor trecutului ce bântuie acele meleaguri și amintirilor ce nu dau pace personajelor, ultimul capitol al romanului "Spre Far" este dominat de o atmosferă melancolică și un sentiment de nostalgie.
Ceea ce mi s-a părut amuzant în capitolul intitulat "La Fereastră" este că prietenul domnului Ramsay, Charles Tansley, scria o lucrare de dizertație intitulată abstract "influența cuiva asupra a ceva".
Nu m-am putut abține să nu mă gandesc la lucrarea mea de licență, "influența lui Michael Jackson asupra lumii divertismentului".
Păcat că Michael Jackson nici nu se născuse când Virginia Woolf scria "Spre Far".
Personajul care mi-a plăcut cel mai puțin, însă, a fost domnul Ramsay.
Personal, îl consider ciudat, puțin nebun, negativist și disperat după iubirea și respectul celor din jur, deși el este o persoană toxică. Nu e de mirare că James, fiul lui cel mic, ajunge să îl disprețuiască atunci când crește.
Ce mi se pare mie ciudat este că personajele care încep prin a-l disprețui, mai târziu ajung să îl admire și să îl respecte... Singura presupunere pe care o am este că fac asta datorită inteligenței sale, că altfel nu văd de ce.
Pe soția sa, doamna Ramsay, o găsesc o femeie demnă de respect datorită grijii sale față de cei din jur și a faptelor de caritate pe care le întreprinde de-a lungul romanului "Spre Far".
Cu toate acestea, este și putin cam prea plină de ea, dorindu-și să se impună și să fie placută de toată lumea, fiind profund deranjată și rănită în orgoliu atunci când nu reușește.
Poate că ăsta este unul dintre lucrurile pe care le are în comun cu al ei consort.
Atunci când, privind spre viitorul copiilor săi, se așteapta ca ei să duca o viață plină de suferințe, dă dovadă de pesimism și teribilism.
Dacă ar fi să îmi dau cu presupusul, aș spune că obsesia ei cu fericirea și viața personala a altora se datoarează faptului că ea însăși nu se simte împlinită și vrea să își trăiască visele prin intermediul altora sau, privind din alt punct, viața ei este atât de unidimensională încat căsătoria este, din punctul ei de vedere, singura fericire care există. și familia, singura realizare adevărată.
Ea și Lily Briscoe - personajul meu preferat din "Spre Far" - sunt la poli opuși.
Îmi place caracterul lui Lily deoarece este o fată independenta care - în ciuda insistențelor și presiunilor doamnei Ramsay - își găsește implinirea în artă și nu face din căsătorie o prioritate.
În ultimul capitol al romanului, petrecem timp în mintea acesteia și o cunoastem mai bine în timp ce privește barca domnului Ramsay îndreptându-se spre far.
Parcurgând cartea până la sfârșit, putem trage concluzia că - în cazul în care oamenii se intorc în locurile pe care le-au părăsit - nimic nu mai e la fel și, când ajungem să privim lumea prin ochii unui adult, lucrurile nu ni se mai par atât de fascinante cum erau atunci când eram copii (dovadă atitudinea lui James, acum mare, față de far).
Dacă vreți să aflati mai multe și să vă formați singuri o părere, vă invit să citiți romanul ,)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu